Cum au copilarit parintii nostri

Daca ai fost copil in anii '60, '70 sau chiar inceputul anilor '80...cum ai facut ca sa supravietuiesti?



Noi, copiii de atunci mergeam cu masina fara centura de siguranta si fara airbag...



Sa dam o tura stand in remorca din spatele unei camionete, era o plimbar draguta... Inca ne mai amintim cu placere de asta.



Leaganele noastre erau vopsite in culori stralucitoare cu vopsea pe baza de plumb.



Cutiile pentru medicamente nu aveau capace de securitate, si nici nu existau atatea dispozitive de securitate pentru usi si sertare.



Cand ne plimbam cu bicicleta nu aveam nici casca de protectie si nici cotiere si genunchiere. Si cat de tari ne credeam cand puneam o bucata de carton sau de plastic la spitele bicicletei ca sa faca zgomot.



Beam apa de la robinet, de la teava din gradina, de la furtun, sau de oriunde gaseam. Cand ne era sete pur si simplu beam apa. Nu conta. Ni meni nu s egandea la sticla de apa minerala. La cea de apa plata nici atat.



Pierdeam ore construindu-ne un carut dintr-o placa de lemn, niste tevi si niste rotite ramase de pe la role sau cine stie de unde si daca aveam un prieten cu bicicleta ne lasam trasi de el. In susul pantei, ne dadeam seama ca, de fapt, noi nu aveam frane!!!



Dupa cateva cazaturi mai zdravene am invatat cum sa rezolvam problema... Ne opream intr-un copac. Sau ne tranteam pe jos si lasam carutul sa se duca singur la vale mai departe. A, da! Pe vremea aia erau mult mai putine masini.



Ieseam afara sa ne jucam si singura conditie era sa fim acasa la ora mesei... sau cand se intuneca.



Mergeam la scoala, desigur. Dar veneam acasa abia dupa ce sterpeleam toate fructele verzi pe care le gaseam in copacii de pe drum.



Nu aveam telefon mobil si nimeni nu stia pe unde ne pierdem timpul. De neimaginat!



Ne juleam, ne taiam, ne pierdeam cate un dinte, ba chiar ne rupeam cate un picior. Dar niciodata nu a fost vreo plangere pentru aceste accidente. Nimeni nu era vinovat. Doar noi insine!



Mancam tot felul de bazaconii: un colt de paine, un biscuite, o ciocolata, ba chiar si turturi de gheata. Beam "Cico" sau tot felul de bauturi pline de zahar si carbohidrati... Dar nu aveam niciodata probleme cu greutatea pentru ca eram tot timpul afara jucandu-ne si alergand.



Ne strangeam cate 4-5, ne numaram banutii si mergeam sa ne cumparam impreuna o sticla cu limonada. Si sticla de 1 litru era de sticla. Beam toti din aceeasi sticla, careia ii stergeam intai gatul cu mana, si nimeni nu a murit din asta.



Nu aveam Play Station, MP3, Nintendo 64, XBox, jocuri video, 99 de canale TV prin cablu, cinema maison, sunet "surround", telefoane mobile, calculatoare, internet, "chat-rooms", etc... In schimb aveam prieteni adevarati!



Ieseam afara, luam bicicleta sau mergeam pe jos pana la prietenii nostri, sunam la usa... sau intram pur si simplu fara sa sunam si... ne puneam pe joaca.



Acolo, afara! In lumea asta cruda! Fara ca cineva sa ne pazeasca!



Ne jucam cu bete, cu mingii, de-a ratele si vanatorii, de-a hotii si vardistii, de-a v-ati ascunselea, frunza, elasticul... In echipele pe care le formam era mereu cineva lasat pe dinafara. dar asta nu era o tragedie.



Unii nu erau elevi buni. Daca nu aveau note de trecere ramaneau repetenti. Nimeni nu ajungea la doctor sau la psihiatrul scolii pentru asta. Inca nu exista dislexia si nici tulburarile bipolare. Pur si simlu repetau clasa si atata tot.

Aveam libertate, succese si esecuri. Aveam responsabilitati. Si pur si simplu am invatat sa le facem fata.

Si ce FERICITI eram noi pe atunci.

Ce viata...

Sa bati in clopote de ploaie,
Sa sufli-n focuri de vapaie,
S-alergi, cu vantul sa te-ntreci,
Sa-ncerci de frunze sa te legi.

S-asculti cum fluiera furtuna,
Sa canti, sa cuceresti si luna,
Sa bati la usi de ciocarlii,
Sa numeri stele, mii si mii.

Sa simti o coarda tremurand,
Chitara sa o vezi plangand,
Vioara sa se scurga-n vale,
De lacrimi, scartatit si jale.

Sa vezi culori cu ochi inchisi,
Sa vezi nimic cu ochi deschisi,
S-aduni caldura din noroi
Si din uitare fructe moi.

S-alungi un gand din trup flamand,
Sa zbori cu soimii, tremurand,
Sa prinzi din urma un cocor,
Sa cazi pe coama unui nor.

Sa plangi cu glas de copilas,
Sa fii din cand in cand trufas,
S-adulmeci izma-n camp cu flori,
Te lasi patruns de reci fiori.

Si toate-s vant,
Se pierd curand,
Ce viata...

Lucruri pe care nu le poti vedea decat in draga noastra ROMANICA (2)

Lucruri pe care nu le poti vedea decat in draga noastra ROMANICA (1)

Intro

Buna....sunt tot eu.

Aceeasi persoana care are incredere oarba in oameni care nu merita acest lucru. Inca odata m-au tradat, macar de data asta suntem chit, caci si eu i-am tradat pe ei. Desi acest lucru ar trebui sa ma faca sa ma simt mai bine, nu e deloc asa, nu ma simt mai bine. Nu ma simt nici rau, dar totusi nu sunt mandra de ce am facut. Ciudat sentiment: nu sunt nici mandra de ce am facut, dar nu am nici remuscari. Cert e ca trebuia sa fac ceva. Ma saturasem. Adunasem in mine prea multe si trebuia sa ma descarc. Asta am si facut. M-am descarcat.

In fine sa revin la ce vroiam sa scriu initial.

Vroiam sa va spun ca sunt tot eu, cea care avea un alt blog [ inapiticot.wordpress.com] pe care din unele motive (care sunt in stransa legatura cu faptul ca m-am descarcat) a trebuit sa il sterg Dar, nu-i nimic. Imi plac noile inceputuri. O s-o iau de la capat, iar.

O sa pun in curand toate postarile care erau si pe celalalt blog si daca mai aveti rabdare sa imi mai lasati si cateva comm-uri, v-as fi recunoscatoare, daca nu, no problem.

Cam atat pentru o prima postare.

P.S: De ce am ales acest link pentru blog? Poi de ceva vreme incoace sunt obsedata de o melodie Vivir - Belinda, nu neaparat pentru ca Belinda e cantareata mea favorita, dar melodia asta chiar imi place.

Parintii

Parintii nu sunt perfecti. Au ramas in trecut si pretind ca stiu ce e mai bine pentru noi. Daca nu inteleg nici macar cum vorbim, cum sa inteleaga ce ni se intampla? Cineva ar trebui sa le explice ca trebuie sa ne invete sa radem, nu sa rada pentru noi, ca avem nevoie de libertate la fel de mult cum avem nevoie si de limite. Dar este adevarat si ca nimeni nu i-a invatat sa fie parinti, ca fac ce pot si ca au propria poveste si ne place sau nu reprezinta cea mai neconditionata forma a iubirii. Nu, parintii nu sunt perfecti, dar nici nu sunt singurii vinovati pentru tot ce ni se intampla. Poate sa ne maturizam inseamna sa acceptam acest lucru si sa ne dam seama casa fim fericiti sau nu, nu depinde de ei, ci de noi insine…

Indrazneste

De ce uitam?…buna intrebare…

Cu siguranta te-ai intrebat cum putem uita pe cineva atat de important sau cum putem uita ce am trait.

In sfarsit, eu nu cred in uitare.Uitarea inseamna sa omori amintirile tale , sa stergi istoria EU-lui tau actual.

De aceea mi-e greu sa cred ca lumea pleaca si ca lucrurile se schimba sau se sfarsesc.

Cu siguranta cred ca mereu ramane ceva si mereu pleaca ceva.

Pentru unii este usor sa se desprinda de unele lucruri si persoane, pentru alii este mai greu.

Dar eu va pot asigura ca nimeni nu v-a uitat de tot, ca sunteti in mintea multor persoane.

In ciuda faptului ca viata continua chiar daca lumea se invarte si nu se opreste, urmele pe care unele persoane le-au lasat in tine nu vor pleca niciodata pentru ca te-au invatat ceva.

Si urmele pe care tu le lasi in cineva incearca sa fie pozitive, desi cred ca uitarea 100 % nu exista.

Cred ca noi, oamenii, pastram multe lucruri in cutia sufletului nostru pentru a nu ne rani, pentru a nu suferi sau pentru a nu le infrunta.

Vreau sa impart cu cineva toate datile in care m-am simtit uitata.Dar azi mi-am dat seama ca nimeni, nicio fiinta umana nu isi poate uita povestea si ca nu merita sa incercam sa o uitam.

Dimpotriva, trebuie sa invatam din ea si sa multumim vietii ca putem trai, plange, simti, rade, imparte, ca putem sa cadem si sa ne ridicam si sa traim intens.

Asta chiar merita.Risca si fii tu insuti fara sa-ti faci griji daca vei fi sau nu uitat.

Fii sigur ca mereu ai dat tot ce era mai bun din tine, ca te-ai daruit la maxim.

Aminteste-ti: fiecare suflet este unic si nimeni nu-ti poate lua locul pentru ca este doar al tau si mereu va fi cineva care-si va aminti de tine…

Ora de mate

Cam asta fac eu in ora de mate, atat de interesanta e, eu si inca vreo juma de clasa. Ma chinuia talentu si muream de plictiseala deci era neaparat necesar sa fac ceva, altfel ma apucau nervii. Desenu’ nu e inca terminat pentru ca totusi ora de mate nu e asa de lunga, dar nu-i nimic, am matematica in fiecare saptamana, de 2 ori pe saptamana chiar.